Cuvîntul în română, ca şi lăcaşul de cult creştin propriu-zis desemnat de el, derivă din latinescul basilica. În funcţie de forma interioară, biserica se împarte în spaţii dezvoltate pe axa lungă, orientată, a spaţiului (hale sau bazilici, cu una, trei sau cinci nave, cu o absidă la răsărit sau, ca la Sfînta Sofia constantinopolitană, cu două abside la extremităţi); spaţii cruciforme şi spaţii centrale. Presiunea ritualului, dar şi cea simbolică, a formei crucii au dus, în Vest, la apariţia transeptelor. În răsăritul dintre Marea Schismă şi căderea Constantinopolului, evoluţia a fost diferită, ducînd la apariţia spaţiilor de tip triconc sau treflat (în care absida altarului este însoţită de abside laterale la naos, la miazăzi şi la miazănoapte, respectiv crucea greacă înscrisă (braţele planului cruciform sînt egale şi acoperite de un sofisticat sistem de bolţi în cruce şi cupolete, surmontat de o cupolă).
O altă clasificare posibilă a bisericii este cea privind tipul de utilizare: de mănăstire în Est, sau abaţială, în Occident, sub specia căreia regăsim şi paraclisul; de parohie (care slujeşte unei comunităţi structurate pe criteriul proximităţii geografice, administrative sau, în Occident, colegiilor de canonici sau ale ordinelor laice), de pelerinaj, votivă sau comemorativă.
Mult mai interesant decît arhitectura sa exterioară este spaţiul interior al bisericii, a cărui utilizare se bazează pe o succesiune de interdicţii de acces sau indicaţii de aşezare cardinală. În biserica ortodoxă aceste tabuuri au şi formă fizică. De pildă, pornind de la vest către est, caracterul public al spaţiului devine din ce în ce mai privat, mai puţin accesibil şi mai semnificativ în ordine simbolică. Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, fiecare spaţiu al bisericii era cer pentru celălalt, dinaintea sa. De asemenea, pentru acelaşi autor, naosul era hieration (numele de atun