Mă întreb: câţi români am visat de la război încoace cealaltă ţară românească – Basarabia?

Rândurile de mai jos au fost prilejuite de vizita preşedintelui Băsescu în Basarabia. A trecut vizita, gazetele au tratat-o la vremea ei, iar apoi „subiectul Basarabia” a amuţit. Aşa se întâmplă, presa îşi mai aminteşte din când în când despre Basarabia: ba despre vreun interpret basarabean care a câştigat nu ştiu ce premiu în România, ba despre nişte rakeţi basarabeni sau despre, Doamne fereşte, vreun cutremur catastrofal.

Joachim Gauck, preşedintele Germaniei, scrie în cartea lui de amintiri (Iarnă-n vară primăvară-n toamnă, Curtea Veche, Bucureşti, 2013, trad. Michael Astner) că de la o vreme, după ce Zidul Berlinului a separat cele două Germanii, redegiştii au început să viseze tot mai des Germania de vest. Mă întreb: câţi români am visat de la război încoace cealaltă ţară românească – Basarabia? Bine, poate că nemţii se uitau „dincolo” şi pentru că acolo era bogăţia, „raiul capitalist”. Din acest punct de vedere, noi nu prea am avut la ce visa. Basarabia a fost şi este săracă, în ciuda pământurilor mănoase, care făceau din ea odinioară grânarul României, în ciuda vinurilor excelente, în ciuda plăcintelor poale-n brâu, în ciuda moldovenilor robaci şi cuminţi, poate prea cuminţi. Visele politicienilor de la Bucureşti nu prea au fost străbătute de problema Basarabiei. Problema acesteia nu a fost tratată consecvent, a fost una dintre altele, nu prioritară, deşi poduri de flori şi pupături frăţeşti au însoţit relaţia dintre conducătorii celor două ţări româneşti. Cu alte cuvinte, Basarabia nu a fost privită niciodată ca un spaţiu politic românesc, în ciuda semnelor exterioare de „frăţie”. Au existat chiar şi momente când politicienii de pe Dâmboviţa au dat chiar lovituri sub centură Basarabiei. Mă refer, de pildă, la momentul 2001, când guvernul PSD, fără nici o