Din cauza unei fisuri in mecanismul Justitiei, ramin in afara oricarui control acele dosare in care infractorul si procurorul sint pe aceeasi mina, iar sefii procurorului, singurii chemati sa-l controleze, consimt, daca nu cumva chiar ordona, o asemenea infratire.
Pe vremea lui Ceausescu umbla o vorba: fereste-te de procurori, ca, daca a pus unul ochii pe tine, nu scapi nicicum, tot iti gaseste el ceva. Era larg raspindita ideea ca procurorul este cel care cauta cu orice pret sa acuze, sa „gaseasca el ceva".
Ideea era, de fapt, perfect asezonata cu regimul: deasupra procurorului erau sefii sai, deasupra lor era Ministerul Justitiei, peste care statea, atotputernic, Partidul. Si Partidul asta vroia: un brat inarmat, puternic si temut, care sa-i indeplineasca, fara ezitare, directivele.
Li se zicea si procurorilor, ca si judecatorilor, „magistrati", dar erau greu de gasit, si la unii, si la altii, atribute care sa incarce termenul de semnificatie.
Si a venit revolutia. Si, odata cu ea, noi legi de organizare judecatoreasca. In ce-i priveste pe judecatori, lucrurile au mers, cumva, spre o mai accentuata scoatere a lor de sub controlul politic. Cu procurorii insa, mare lucru nu s-a intimplat. Sau s-a intimplat, dar in nici un caz in bine.
Au inceput sa-si clameze, tot mai raspicat, statutul de magistrat, desi, institutional, ramineau in continuare subordonati unui ministru al Justitiei, adica unui om politic. Au descoperit ca procurorul nu mai trebuie sa fie neaparat cel care acuza, cum i se cerea in fostul regim, ci cel care – ca orice magistrat, nu-i asa? – cauta sa afle adevarul.
Si asa a inceput procurorul sa joace rolul judecatorului, cu avantajul ca sentintele sale nu se pronuntau intr-o sala de judecata, sub ochii a zeci de oameni, ci in linistea unui birou, sub ochii ingaduitori si complici ai
