S-ar putea susţine că lipsa de raţiune din lumea în care trăim, demenţa, neîncrederea sau umorile de toate felurile sînt aspecte contingente legate de o chestiune sau alta aflate în dezbatere. Aşa cum opinia publică de la noi are argumente foarte puternice pentru a susţine afirmaţii dure (şi, de fapt, foarte grave) cu privire la clasa politică, tot la fel, din perspectiva lor, se pot aduce argumente care să răstoarne respectivele critici. Sau în cazul acuzaţiilor, la fel de grave, despre primul ministru al României cum că este lipsit de corectitudine, de obiectivitate şi de cinste, în condiţiile existenţei unui plagiat demonstrat, tot la fel de bine, apărătorii lui pot aduce argumente care să susţină contrariul.

Această dispută cu privire la adevăr, obiectivitate şi raţionalitate nu este totuşi proprie numai perioadei actuale, pe care o traversăm de cîteva decenii, numită, mai mult sau mai puţin convenţional, postmodernă. Disputa cu privire la natura adevărului şi, deci, la raţionalitate este veche, datînd din perioada clasică a filozofiei greceşti. Celebrele dispute ale lui Socrate, iar apoi ale lui Platon şi Aristotel cu sofiştii arată multitudinea de argumente şi contraargumente puse în joc pentru a apăra (respectiv, a respinge) o poziţie sau alta. Probabil că acesta este aspectul cel mai interesant, cel mai plin de învăţăminte al lucrării lui Simon Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor (în original: Truth. A Guide for the Perplexed, 2005), tradusă de Gabriel Nagâţ (Polirom, 2011) şi publicată în colecţia de filozofie contemporană coordonată de Mircea Dumitru. Astfel, celebrul profesor de la Cambridge, autor al unor lucrări de referinţă, cum sînt Oxford Dictionary of Philosophy (1994),Think (1999), Being Good (2001) etc., membru al Academiei Regale Britanice, urmăreşte să prezinte confruntarea dintre cele două tabere cu privire la adevăr, şi