Am fost colegi în şcoala primară, din clasa a doua până în clasa a şaptea, când eu m-am transferat la gimnaziul liceului de artă. A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din perioada aceea. Avea un simţ al umorului extraordinar, râdea tot timpul, făcea poante şi mereu mi-am imaginat că aşa trebuie să fi arătat marele comic Jerry Lewis în copilărie şi adolescenţă. Avea exact acel zâmbet larg, alb imaculat, ce se lăţea pe toată faţa. Înalt, slab, uscat, cu pielea mai închisă, avea un aer latino de America de Sud. Nu avea pic de răutate în el şi era genul acela de băiat pe care nu se putea supăra nimeni şi de care nu se luau nici cei mai fioroşi golani din cartierul copilăriei. Locuiam la două străzi scurte distanţă şi ne-am văzut des în liceu, chiar dacă nu frecventam aceeaşi şcoală. Juca fotbal foarte bine şi, mai târziu, a făcut volei de performanţă la un club, ani de zile. După 1989 ne-am văzut din ce în ce mai rar şi apoi deloc. Am auzit de la cunoştinţe comune că îşi găsise de lucru pe vase de croazieră şi era mai tot timpul plecat din ţară.
Ce şanse erau să ne întâlnim după 20 şi ceva de ani în parcarea unui mall? L-am recunoscut imediat, venind de departe, mergând printre maşinile parcate şi mi-am spus: "Omul ăsta nu s-a schimbat deloc!". Aproape toate cunoştinţele mele şi foştii prieteni din perioada aceea - pe care i-am revăzut recent din întâmplare - s-au schimbat dramatic sub vremuri, fie fizic, fie la caracter şi atitudine, fie ambele. El, nu. A rămas acelaşi băiat bun şi simpatic.
I-am făcut cu mâna şi m-a recunoscut imediat, deşi eu nu mai semăn deloc cu puştiul din adolescenţă. Am stat de vorba vreun sfert de oră, acolo, între maşinile parcate. Tot pe vas? Tot pe vas. Dar acum cu o funcţie de şef pe una dintre liniile de vase de croazieră de lux. Este plecat de două ori pe an, câte 4 luni. Căsătorit? Căsătorit. Copii? Nu. @N