În foarte multe panouri publicitare mari, fericirea e ilustrată printr-o duduie care ţopăie în draci. Uneori, împreună cu ea ţopăie frenetic şi un bărbat.

În aceste panouri mari, împrăştiate prin toată ţara, fericirea are un nume, o definiţie şi o măsură. Când o astfel de duduie, care tocmai şi-a încărcat cartela celularului, sare mai sus decât altă duduie, care şi-a schimbat mocheta, înseamnă că prima e mai fericită cu douăzeci sau treizeci de centimetri.

Fericită în sus. Precizarea "în sus" are rostul ei, întrucât în câteva panouri vedem şi o fericire laterală. Domnişoarele, fericite pentru că tocmai au aflat de o reducere de preţuri la tigăile cu teflon, ţopăie crăcănat. Contează, prin urmare, în măsurarea fericirii, şi distanţa dintre câlcâie.

Ce mă intrigă, în formula reclamelor cu domnişoarele care sar şi uneori chiar îşi iau zborul de fericite ce sunt că au schimbat pasta de dinţi cu una ecologică, e zvăpăiala lor. Nici una nu ţopăie, pur şi simplu. Toate par scuturate de un şoc electric. Râd isteric, fâlfâie din mâini, de parcă ar avea aripi, îşi zbuciumă sânii, ca la un concurs "Cine-i aruncă mai sus" şi îşi dau ochii peste cap, ca într-un orgasm care nu se mai termină.

Şi pentru ce? Pentru un discount de două parale sau un cadou, din categoria celor de care n-are nimeni nevoie, dar trebuie să existe în orice casă. Până şi în panourile cu mai multe persoane nebune de fericire că în sfârşit pot vorbi la telefon până li se încleiază limba, una dintre ele se caţără pe pereţi.

Mă mai intrigă un lucru. Dacă românii par a obţine un maximum de fericire pentru o banală reducere de preţuri la scaunele de plastic ori la şerveţelele de hârtie, oare cum vor reacţiona la o creştere rapidă a nivelului de trai? Nu le mai rămâne decât să moară de fericire. Şi atunci, ce rost mai are să crească nivelul de trai? Fericire