Pana la sfarsitul secolului trecut, societatea era cea care asculta nevoile scolii. Astazi traim exact scenariul invers: scolii i se cere tot mai mult sa asculte nevoile societatii. Si pentru ca nu e inteleapta si nu face ceea ce societatea ii cere, intr-un mod mai mult sau mai putin explicit, scoala e aspru criticata pentru inadecvare la nevoile societatii. Altfel spus, scoala de astazi produce “tâmpiti” fie pentru ca societatea (româneasca mai ales, dar nu in exclusivitate ) nu are nevoie de eventualele “produse” de calitate ale scolii, fie pentru ca pur si simplu atat stie sa faca.

Discursul critic la adresa scolii nu e insa o inventie a secolului in care traim. Si cu atat mai putin a românilor. Sunt bine cunoscute critici ca cele ale sociologului Ivan Illich (destul de popular inca in Statele Unite mai ales * ), care  prin anii 1970 contesta intr-un mod radical institutia scolara in numele egalitatii de sanse. In cartea sa intitulata O societate fara scoala **, unul dintre motivele pentru care institutia scolara trebuie sa dispara este convingerea ca orice nevoie (inclusiv cea de cunoastere) care-si afla un raspuns institutional deschide larg usa catre noi categorii de dezmosteniti, introducand de fapt o noua definitie a saraciei. Sa mai amintim tot aici ca unul din obiectele principale de cercetare ale sociologiei  franceze a educatiei, ale carei baze se pun tot in secolul trecut, se refera la relatia dintre inegalitatile scolare si cele sociale. Sociologi importanti precum Pierre Bourdieu sau Jean-Claude Passeron ilustreaza diferitele modalitati prin care scoala preia si transmite inegalitatile sociale.

In ciuda criticilor insa, pana la inceputul secolului nostru, societatea are incredere in scoala. E acceptat indeobste faptul ca misiunea principala a scolii este de a construi si difuza discursul de expertiza in materie de cunoastere pe care soci