Evenimentele din ultimele două săptămîni s-au succedat cu o rapiditate deconcertantă pentru analiştii comozi, obişnuiţi cu clişeul inerţiei româneşti. Una după alta, cam toate prejudecăţile asupra României profunde „adormite“, „vegetative“ (acea Românie pe care un tînăr, strălucit şi iresponsabil intelectual român voia, în epoca interbelică, s-o pună „la teasc“) au fost infirmate de realitatea văzută-n faţă.

Dincolo de unghiul unei televiziuni sau al alteia, cu toate raportările sensibil diferite ale unor gazete la aceleaşi evenimente, făcînd chiar abstracţie de jocul colorat politic al anexării Pieţei, cîteva lucruri au fost unanim acceptate. Pe aceste lucruri voi insista în rîndurile următoare; şi pe semnificaţia punerii lor împreună.

Primul lucru esenţial şi vizibil pentru orice om de bună-credinţă este că, în judecarea conflictului absurd dintre preşedintele României şi medicul Raed Arafat, etnia n-a mai contat. Cu excepţia dlui Becali (fidel convingerilor sale primitiv-tribale asupra societăţii şi profund dezamăgit de reacţia de simpatie a galeriei steliste faţă de „un arab“), martorii sideraţi ai acestui conflict purtat la televizor „în direct şi la o oră de vîrf“ s-au simţit solidari cu fondatorul SMURD şi jigniţi personal de agresivitatea de atitudine şi limbaj a preşedintelui. Dl Traian Băsescu s-a văzut, aici, înfrînt pe terenul propriu al populismului: chiar în ochii acelei părţi a electoratului nostru vulnerabilă la românism prost înţeles şi la xenofobie mai bine sau mai stîngaci ascunsă. Argumentul autorităţii profesionale şi al dedicaţiei pe care un om a dovedit-o, în timp, faţă de rostul profesiei lui (Raed Arafat) a bătut, de această dată, argumentul autorităţii decizionale, al intervenţionismului inadecvat şi al arbitrariului comportamental (Traian Băsescu). Căci strada care l-a votat de două ori pe actualul