În ultima vreme am făcut mai multe plimbări - de voie sau de nevoie - în zona Lipscani, aşa-numitul "centru istoric al Bucureştiului".
Este fabulos câte sentimente, stări, emoţii, arome, culori, texturi, idei amestecate - contradictorii şi/sau complementare - îţi poate da o simplă plimbare pe străzile vechi ale "Lipscanilor".
Şi asta pentru că - cred eu - nici o altă zonă din acest oraş nu reprezintă mai bine ce este capitala azi şi, mai ales, nicăieri nu vezi, simţi şi înţelegi mai bine "savuroasa" noastră "împleticire în proiect", acel spirit naţional demascat necruţător de Caragiale.
Pe Lipscani există tot, de la abject la sublim: de la cea mai cruntă mizerie până la cel mai aseptic kitsch de lux; de la galerii de artă până la dughene "de consignaţie"; de la Banca Naţională până la cerşetori, boschetari şi aurolaci; de la cafenele şi locante de lux până la cârciumi insalubre; de la hoteluri de lux până la ruine locuite încă în mod miraculos; de la clădiri vechi ce stau să cadă, trecând prin clădiri restaurate bine şi până la bizara "arhitectură capitalistă de tip nou"; de la străzile reabilitate până la cele distruse de lucrări de canalizare nefinalizate; de la "boutiques" cu haine scumpe până la "buticuri" cu haine de 2 lei şi "second-hand-uri"; de la cădiri noi şi până la şantiere ce par să nu se mai termine vreodată...
La Galeriile "Hanul cu Tei" găseşti de la artă autentică până la cele mai îngrozitoare "lucrări artistice". Se găsesc lucruri de cumpărat pentru toate pungile, dar mai ales poţi găsi lucruri ieftine şi bune, precum şi lucruri scumpe şi proaste.
Un patron de magazin de articole fotografice îmi spunea că săptămânal i se fură din rafturi, deşi are personal numeros. Vestita "Cafenea Veche" stă închisă, cu obloanele negre de metal trase. Mai încolo, Hanul lui Manuc împărtăşeşte şi el aceeaşi soartă.
