S-a încheiat, cu mai bine de o lună în urmă, cea de-a opta ediţie a simpozionului de sculptură în marmură de la Cărbunari (Baia Mare), proiect al unicei instituţii muzeale private din România, Muzeul Florean. Şi în această ediţie, ca de altfel şi în cele anterioare, condiţiile generale au fost, în mare parte, aceleaşi. Adică vreme de o lună, de data aceasta patru sculptori - Mircea Bochiş, Denisa Curte, Ştefan Călărăşanu şi Alexandru Lupu, au cioplit masive blocuri de piatră, mai exact, calcar de Letea, iar lucrările au fost aşezate, finalmente, în poiana de pe coama dealului, dincolo de liziera de pădure, extensie care a inaugurat un nou spaţiu de amplasament încă din ediţia trecută şi care deschide obiectelor o cu totul altă perspectvă peisagistică. Ca o noutate, e drept, una de inventar, toţi participanţii la această ediţie au fost din nord-vestul ţării, adică din Transilvania şi din Banat: Bochiş din Baia Mare, Alexandru Lupu din Cluj, iar Denisa Curte şi Ştefan Călărăşanu din Timişoara. Avînd în vedere faptul, pe care l-am invocat şi cu alt prilej, că, pînă la un anumit punct, asemenea evenimente ciclice au multe caracteristici stereotipe, există şi tentaţia de a privi consecinţele lor ca pe nişte fatalităţi ale acestor mecanisme care funcţionează oarecum de la sine. Intervalul de timp care nu se schimbă, locul de execuţie şi de destinaţie mereu acelaşi, materialele şi tehnicile invariabile, ba chiar şi continuitatea unor participări sau revenirea altora pot induce o suspiciune apriorică în ceea ce priveşte repetabilitatea ediţiilor. Şi, pînă la un punct, lucrurile chiar sînt adevărate, iar dacă ar fi să căutăm argumente în sprijinul acestei presupoziţii, ele ar fi nenumărate: toate lucrările sînt gîndite şi realizate pentru spaţii deschise, în particular pentru peisaj, scara lor este monumentală, materialul rămîne permanent piatra, fie că ea este marmură,