Nemărginit şi risipitor ca hotarele doinelor este. Nemărturisit şi plăpând ca iubirea apostolilor. În aridul şi negrul pustiu al prorocului, pentru cel tulburat de adevărul venirii Mântuitorului, numai sentimentul dorului ca să mărturisească rămâne drept unica oază de mângâiere. Înfiripaţi de oriunde şi în-trăiriţi prin destin, aşa ne adunăm sufleteşte într-o mirifică ţară, euxin şi carpatin dodoloaţă, dorindu-se mereu, de la Nistru şi până la Tisa, sub imperiul aceluiaşi Domn al simţirii de Dor.
Nemărginit şi risipitor ca hotarele doinelor este. Nemărturisit şi plăpând ca iubirea apostolilor. În aridul şi negrul pustiu al prorocului, pentru cel tulburat de adevărul venirii Mântuitorului, numai sentimentul dorului ca să mărturisească rămâne drept unica oază de mângâiere.
Câtă vreme ne-a lipsit credinţa numai dorul ne-a ţinut fiinţa.
Roua lui umple cămările sufletului. Lipsa lui seacă apa fântânilor. Se scaldă fecioarele în undele-i calde. Se leagănă pruncii de mâine în miezu-i încins.
De pe undeva stârnite, de prin neliniştea pierderii, din spaima uitării furtunile bat, suferinţele ară şi pe loc se adânceşte a brazdă câte-un rid amărât, în care crivăţul disperării îşi află culcuşul.
Se aude-n cântările dorului un ecou de sfâşiere adamică, răvăşindu-ne lutul căzut. Şi sufletul arde într-o neagră dogoare despre care tânjeşte tilinca.
Acest gingaş copil înfăşat în arterele inimii, dorul viclean, rostogol şi rotund când se-apropie nici nu-l bănuieşti că poartă în sine greul, pământului, incandescent ca lava dintr-un mare oftat de vulcan.
Toate cuvintele limbii noastre îl traduc, pe rând, fiecare aparte şi în mod diferit dizolvându-se în albia dorului şi din nou înflorind împrejuru-i.
Precum o minte de copil ar sta la sfat cu înţelepţii lumii, surprinzându-i în