Din partea Magdei Martin primim în răstimpuri, sub forma unor salutări din provincie, veşti lirice, catrene de o modestie dezarmantă ce pot concura în efect broderiile de bucătărie din vremuri, împodobind atmosfera sărăcăcioasă cu texte de genul într-un coş cu viorele şade două păsărele... La urma urmei este dreptul său să se iluzioneze. Dar ar fi un semn de cruzime şi dacă i s-ar atrage atenţia că pedalează în gol, şi dacă ar fi lăsată să se muncească fără nici un ecou. Scrisorile şi le scrie de mână, şi le înfrumuseţează cu floricele din pix, apoi le xeroxează şi le introduce în plicuri. Nimeni nu mai crede, primind astfel de mesaje din Gura Humorului, că ar fi singurul vizat, ţinta prieteniei dezinteresate a expeditoarei. Fără îndoială, este vorba de încercarea nevinovată de a-şi îndulci singurătatea, de a comunica blând cu lumea, care se fereşte de produsele ei cu care nu ştie ce să facă, şi de care nu are nevoie. Modestia ei paşnică şi insistenţa cu care revine sunt dătătoare de frison, căci nu este un caz izolat, cum s-ar putea crede, ci dezvăluie o situaţie, un simptom, o suferinţă ce se generalizează. "A plecat în rai poetul/ ca să uite accidentul./ Nu a vrut pat de spital/ s-a mutat sus la Mihai"... (Magda Martin, Gura Humorului) * Nici cu autoiluzionarea nu se ajunge prea departe. Există şi se practică terapia prin scris. Se recomandă, pentru liniştirea nervilor, pentru suportarea vieţii pline de înfrângeri şi de senzaţia de marginalizare, să pictezi, să faci poezii, să sculptezi în săpun, să te descurci, după puteri, făcând mărţişoare, pictând iconiţe pe pietre, culegând bucheţele şi insecte pentru a le îneca în false chihlimbare. Ieşi cu tărăbioara de produse şi degeri în februarie în pasaj vânând un bănuţ, pe care-l investeşti în materiale, pentru producţia următoare. Depinde ce dexterităţi avem şi ce nepăsare de sine, ca să n-o numim impertinenţă,