Examenele din aceasta vara au dat presei noastre libere si independente fericitul prilej de a dovedi ca-i si inteligenta. Un redactor s-a infatisat la Ministerul Educatiei si Cercetarii pentru a lua subiectele in numele altuia. Un ziar a pus un elev sa inregistreze pe telefonul mobil negustoriile colegilor sai cu profesoara. Aceste initiative gazetaresti, ca si altele, puse sub semnul tezei: examenele se fraudeaza, au doua slabiciuni de esenta: a) sunt actiuni comode, lipsite de orice risc. Altceva ar fi fost daca ele vizau un mare om de afaceri, un ministru sau o institutie de forta. Redactorul si ziarul si-ar fi asumat riscuri uriase, inclusiv cel de a primi un cap in gura de la bodyguard sau de la portar. In cazul bacalaureatului, nimic mai usor decât s-o faci pe detectivul. Ce profesor are curajul sa stâlceasca in bataie presa? Ce director poate pune mâna pe telefon ca sa-ti taie publicitatea? b) da drept mare descoperire ceva stiut de toata lumea din ultimii ani: ca si in cazul examenelor scolare conteaza sa ai bani si nu minte. Abordarea detectivistica a bacalaureatului poate fi suspectata in acelasi timp si de manevra politicianista. Se incearca a se pune pe seama ministrului PD-ist Mihail Hardau toate pacatele invatamântului din tranzitie. Dincolo de aceasta suspiciune, care slabeste forta sa de autoritate, campania are o deficienta majora: ramâne la suprafata lucrurilor. Ea a demonstrat si demonstreaza ca multi profesori, multi directori sau multi inspectori scolari sunt dispusi la orice neregula in schimbul banilor. De aici aerul de mânie proletara, care razbate din toate reportajele si anchetele publicate in ultimul timp in ziare sau difuzate la televiziuni. E ceva asemanator cu campania de publicitate lansata de Ministerul Justitiei, pe bani grei, de la buget, impotriva spagii. Si intr-un caz, si intr-altul, se nutreste iluzia ca, dupa astfel de campanii,