Antricot fraged de vită preparat în stil Stroga-noff - o friptură gătită după celebra reţetă a contelui rus Pavel Stroganoff -, negrese, orez crocant, tocăniţă de pui, omletă, ananas, batoane de granola (un amestec în stil american pregătit din fulgi de ovăz, seminţe, miere şi fructe), macaroane cu brânză, pudding de ciocolată. Nu, nu este un meniu de la un restaurant de pe la noi, ci unul pe care îl consumă astronauţii aflaţi în misiuni spaţiale.
La începutul anilor '60, John Glenn şi echipa care s-a ocupat de Proiectul Mercur au fost nevoiţi să mănânce alimente fără gust şi fără miros. "Alimente" e cam mult spus, de vreme ce o masă consta în creme ambalate în tuburi, din care astronauţii sorbeau cu ajutorul paielor. Pasta era înghiţită fără prea mult efort, însă senzaţia de saturaţie lipsea cu desăvârşire.
Astronauţii puteau mânca şi hrană solidă, ambalată într-un fel de cutiuţe în care se aflau alimente deshidratate şi care, la contactul cu saliva, se rehidratau. În anii '65, o dată cu misiunea Gemenii, astronauţii puteau alege dintr-o varietate mai mare de alimente: fructe de mare (cu precădere creveţi), carne de curcan, supă-cremă de pui şi budincă Butterscotch (preparată din sirop de porumb, zahăr brun şi unt). Porţiile se aflau într-un fel de săculeţi dintr-un material special, care, sub presiunea apei, rehidratau mâncarea.
Programul Apollo a deschis calea adevăratei bucătării spaţiale. Pentru prima dată, astronauţii aveau la îndemână tacâmuri şi farfurii. Hrana se pregătea după acelaşi procedeu ca şi până acum, dar în cantităţi mai mari decât o porţie. Într-un vas mare cu alimente deshidratate se turna apă şi, după rehidratare, fiecare astronaut se servea cu una sau două porţii, în funcţie de preferinţe. Datorită faptului că hrana scoasă din recipient era deja umedă, ea se prindea de lingură şi nu mai cădea ca până acum din