Adrian Păunescu a plecat în lumea celor drepţi aşa cum, probabil, nici nu spera: înconjurat de o emoţie uriaşă.
Este exact ceea ce a căutat el toată viaţa şi pentru care şi-a sacrificat odihna, sănătatea, pe alocuri şi credibilitatea. Căci şi compromisurile sale cu regimul ceauşist au fost determinate de nevoia organică de a electriza masele, de a fi lăsat să magnetizeze mulţimile, de a se hrăni cu energia lor.
Păunescu a meritat acest pelerinaj spre lumea de dincolo. Uriaşa sa personalitate şi-a spus cuvântul şi în ceasul de apoi. Solemnitatea şi emoţia momentului au scos la lumină trăsăturile pozitive ale marelui poet. Pe cele negative va avea grijă să i le deconteze posteritatea, după cum nu i le-a lăsat netaxate nici contemporaneitatea.
Trebuie remarcată decenţa unor inamici ireductibili ai lui Păunescu de a se abţine de la declaraţii în aceste zile. Au vorbit înainte, vor vorbi şi după ce emoţia se va risipi. Acum au ales tăcerea, dovadă de inteligenţă şi de bunătate sufletească.
Excesele au venit dinspre adulatorii poetului, în frunte cu marele demagog C.V. Tudor. Am aflat, din gura lor, că toţi criticii lui Adrian Păunescu sunt nişte trădători de ţară, nişte duşmani ai neamului românesc, ba chiar nişte asasini, pentru că au înveninat inima poetului, grăbindu-i sfârşitul. Au decretat că Adrian Păunescu a fost un sfânt (nu, n-a fost un sfânt!) şi că e mai mare decât Eminescu (nu, nu e mai mare decât Eminescu!). Adrian Păunescu a avut păcatele lui lumeşti, a avut propriii săi demoni, cu care de altfel s-a luptat în momentele de cumpănă ale vieţii sale. Bardul de la Bârca a fost suficient de mare încât să rămână în istoria literaturii, nu are nevoie să fie gonflat peste mormântul lui Eminescu. Sunt vecini în Cimitirul Bellu şi asta e de-ajuns.
Demagogii de serviciu au găsit chiar şi cauzele abstracte ale morţii lui Adrian Păunesc