Mi-am amintit de curînd, cu totul întîmplător, ce extraordinară impresie mi-a făcut o carte pe care am citit-o în adolescenţă. Nu aveam decît 13 sau 14 ani, cînd mi-a căzut în mînă o colecţie de biografii intitulată Vieţile unor bărbaţi iluştri de Cornelius Nepos, în vechea Bibliotecă pentru toţi de la Minerva. Despre traducător nu mai am nici cea mai mică idee. Era vorba, după toate probabilităţile, de o ediţie prescurtată a singurului volum păstrat din opera lui Nepos (vechea BPT nu avea mai mult de o sută de pagini în format A6), la fel cu ediţia din Vieţile paralele de Plutarh, pe care am descoperit-o nu mult mai tîrziu, căutînd eu biografiile celebre ale antichităţii, pentru care aceea a lui Nepos îmi trezise, s-ar zice, gustul. Ani buni după aceea l-am citit pe Plutarh în traducerea completă a lui N. I. Barbu de la Editura Ştiinţifică. Nu şi pe Nepos, despre care nu ştiu nici măcar dacă a avut parte de o astfel de ediţie modernă.

Încercînd să refac motivele interesului pe care Nepos şi Plutarh mi l-au stîrnit, am crezut o vreme că m-a atras biograficul propriu-zis, adică amestecul de mit şi anecdotă, de prea eroic şi de prea uman. Nu exclud ca un astfel de motiv să fi existat. N-am devenit însă un cititor pasionat de biografii, după această experienţă, ceea ce m-a determinat, cînd mi-am pus problema, să caut o altă cauză pentru fascinaţia exercitată asupra mea de Vieţile unor bărbaţi iluştri şi de Vieţile paralele. Am recitit săptămînile trecute cîteva pagini din Plutarh, în traducerile lui Petru Creţia şi a Adelinei Piatkowski (două numere din seria nouă a BPT) şi am avut o surpriză: mi-am dat brusc seama că mă înşelasem în privinţa interesului meu pentru biografie şi că adevărata lui raţiune era alta.

Nepos, Plutarh, Varro, Suetoniu şi alţi biografi din antichitate n-au propriu vorbind o metodă ştiinţifică de apreciere a surselor pe care-ş