Într-adevăr, în chestiunea măririi salariilor, preşedintele s-a înscris cuminte, ca un muţunache, într-o acţiune electorală a partidului condus de Emil Boc.
Scriam în numărul anterior că anii electorali postdecembrişti s-au definit printr-o crâncenă întrecere a partidelor în a sacrifica totul – economie, morală publică, ordine de drept – pentru a obţine un petic din fotoliul puterii.
În aceste condiţii s-a conturat tot mai mult necesitatea de a avea o instituţie stabilă, lucidă, care să-şi spună cuvântul în iarmarocul politicianist.
O astfel de instituţie nu putea fi nici Parlamentul, nici Guvernul. Amândouă se aflau spre final de mandat şi, lucru mult mai important, în plină bătălie electorală. Instituţia garant al responsabilităţii nu putea fi decât Preşedinţia. Din cel puţin două motive:
1.) Prin statut se află deasupra confruntărilor între partide, inclusiv deasupra confruntărilor electorale;
2.) Deţine suficientă autoritate atât asupra instituţiilor statului, cât şi asupra cetăţenilor, pentru a-şi impune punctul de vedere;
3.) Are drept prerogativă, prin Constituţie, păstrarea echilibrului între instituţiile statului de drept şi, îndeosebi, asigurarea stabilităţii interne.
În fiecare an electoral de până acum, Preşedinţia s-a aflat şi ea într-un moment delicat. Când era vorba de o nouă candidatură (Iliescu în 1996), şeful statului se găsea şi el vârât până la gât în campania electorală. Când era vorba de final de mandat (Emil Constantinescu în 2000, Ion Iliescu în 2004), Preşedinţia nu avea tăria necesară unei ipostaze de stâlp de înţelepciune într-o vijelie de nebunii. Într-o Românie a oportunismului instituţional, cine să mai asculte de un preşedinte care-şi făcea deja bagajele?!
Prin mandatul de cinci ani atribuit Preşedintelui, diferit de cel al Parlamentului, de patru
