In lumea noastra acuzata adesea de meschinarie si "materialism", nimic nu pare mai indepartat de ideea de morala publica decat banii. Tabloul lacomiei globale – despre care aflam de la mari voci ale eticii contemporane ca este cauza crizei financiare ce ar trebui sa aduca sfarsitul capitalismului si pietei libere – sau privelistea sordida a subculturii imbogatitilor de tranzitie de pe la noi pare sa indreptateasca opinia ca intre bani si etica exista un conflict ireconciliabil. In fond – ne invata intelepciunea populara –, "banu-i ochiul dracului!".
Lucrurile nu au stat insa dintru inceput astfel, ba chiar dimpotriva. Prin insesi numele lor, banii sugereaza un fundament etic. Banii de hartie, bancnotele pe care le aveti in portofel, se numesc, in terminologia financiara, moneda fiduciara, iar banii virtuali cu care opereaza bancile se numesc credite. Fiducia in latineste inseamna "incredere" si este inrudit cu "fidelitate", in vreme ce "credit" vine, desigur, de la "a crede". Trasatura originara a banilor este asadar "increderea", asociata in chip natural cinstei, loialitatii si onoarei.
Acest lucru nu este deloc surprinzator pentru ca banii sunt, in esenta, un contract intre guvernamant (incluzand si banca centrala) si cetateni si, ca orice contract, nu poate exista in absenta increderii intre parti. Circulatia banilor ar trebui sa insemne asadar exercitarea drepturilor si obligatiilor contractuale. Asta inseamna ca a face bani, dincolo de a fi o profesie onorabila, putea fi considerata drept o datorie cetateneasca.
Intre timp, perceptia s-a modificat in chip radical. Orice activitate profitabila este suspecta si orice incercare de a-ti spori avutia te transforma intr-un personaj indoielnic, manat de instincte vorace. La limita, orice agent de bursa este un animal de prada lipsit de orice fel de organ etic ca in filmele lui Oliver Sto
