"Unul din învăţămintele schimbărilor de regim din Europa... estcentrică e ironia sorţii: cum să ajungi din nişte naţiuni interesante, chinuite, stîrnind mustrări de conştiinţă - nişte rude sărace." Această remarcă a lui Laszlo Lengzel mă urmăreşte de cînd am citit-o într-un număr trecut al Dilemei . Egocentric, nu mă pot abţine şi plasez acest diagnostic în domeniul particular al învăţămîntului, pentru a ajunge la o concluzie similară: ironia tranziţiei, în acest caz, constă în modul în care o categorie interesantă, chinuită, un fel de aristocraţie scăpătată, dispusă uneori la urîte compromisuri, dar păstrîndu-şi totuşi în ochii lumii prezumţia de competenţă, a devenit ruda săracă a economiei de piaţă, aureolată doar de prezumţia de inutilitate. De la "aristocraţie scăpătată" la "rudă săracă" nu este o schimbare financiară prea mare, dar este o răsturnare de statut simbolic uriaşă: profesorul este actualmente un model social de eşec - după cum mă lămureşte o fostă studentă care şi-a asumat cu luciditate acest statut. Într-adevăr, a fi doar dascăl şi a te prezenta lumii doar în această ipostază riscă de cele mai multe ori să fie perceput ca o impotenţă, o imposibilitate de a face mai mult în viaţă, pe scurt, un fel de ratare. Apare astfel un paradox originar (şi original, ca şi tranziţia noastră): cum poate o categorie de "rataţi" virtuali să transmită tinerilor actuali cheia succesului în viaţă, adică acele cunoştinţe necesare şi suficiente care să le permită acestora să reuşească ceea ce ei, dascălii, nu au reuşit? Acest handicap de statut - şi deci de imagine - reclamă o repoziţionare în cîmpul social, prin care dascălul trebuie să-şi (re)dobîndească legitimitate în propriii săi ochi şi credibilitate în cei ai publicului său. Competiţie - veţi exclama, aceasta este legea competiţiei cu care şi profesorii trebuie să se obişnuiască şi să nu se mai creadă profe