Foto: Jurnalul Naţional Ca nişte sănii cruciate alunecând pe tălpi de lemn unse cu mir şi sfumate cu tămâie, bisericile călătoare ne par, mereu, acele bizarerii de arhitectură dotate cu puteri aproape mistice, capabile să-şi părăsească locul unde au fost ridicate şi să se aşeze, la zeci şi sute de kilometri depărtare, pe alt pământ, unde să ia viaţa de la capăt.
Avem, în România, nenumărate astfel de construcţii împrăştiate pe întregul cuprins al plaiului. Paradigma lor, ca şi istoria lor, ţine seama de vechime, dar şi de cauzele care le-au făcut să umble de colo-colo. Unele au fugit din Transilvania de tunurile generalului Bukov până în Ţinutul Buzăului, altele au plecat din Muntenia ca să ajungă la Muzeul Satului din Bucureşti ori au fost alungate, dramatic, de la munte la mare.
Cea mai veche "călătoare" din spaţiul românesc şi de pe continent pare a fi însă prima biserică a Putnei, aşezată la intrarea pe teritoriul mănăstirii, în imediata vecinătate a bisericii parohiale. Povestea ei are o strânsă legătură cu înfiinţarea statului feudal Moldova. Tradiţia spune că Dragoş Vodă, venind din Maramureş, a pus bazele unei formaţiuni statale în nordul României de azi, ridicând, între altele, în 1346, în satul Volovăţ, lângă Suceava, o bisericuţă din stejar gândită şi ca necropolă.
122 de ani mai târziu, biserica a fost strămutată de Ştefan cel Mare la Putna, pentru a servi ca lăcaş de închinare pentru comunitatea monahală înfiinţată aici în timpul construcţiei Mănăstirii Putna. Transportul bisericii de la Volovăţ la Putna s-a făcut cu care cu boi; ele au dus, bârnă cu bârnă, scândură cu scândură, structura bisericii astfel concepută încât, într-o situaţie extremă, să poată fi dezasamblată şi reasamblată în timp scurt. A contat foarte mult şi faptul că la compunerea elementelor de susţinere nu s-au folosit cuie, ci s-a lucrat cu mare me
