Săptămîna aceasta, aveam de gînd să scriu despre o bazaconie de pe România Cultural (post care, deşi în ultima vreme a devenit din ce în ce mai interesant, a rămas, pe alocuri, la fel de generos în a furniza bazaconii ca înainte). Numai că, sîmbătă, am văzut "România mea", emisiunea realizată de Emil Hurezeanu la Antena 1. Ca şi în cazul ediţiilor trecute, şi ce am văzut de data asta m-a entuziasmat. Dar, cu ocazia aceasta, în mintea mea a început să se ducă o luptă (ca să mă exprim ca în romane) sau, pur şi simplu, m-am trezit în plină dilemă (ca să fiu în ton cu draga noastră revistă). Să scriu despre bazaconie - ceea ce ar fi fost destul de simplu, avînd în vedere oferta generoasă de stupiditate şi umor involuntar - sau să-mi dau frîu liber entuziasmului? Problema e că este foarte greu să scrii despre un lucru care-ţi place mult. Ce să spui despre el? Că ţi-a plăcut mult şi atît. Altfel, cazi în patetisme sau îţi înfrăţeşti discursul cu puzderia de texte insipide şi laudative din presa noastră culturală. Cum să-ţi declari admiraţia faţă de cineva fără să fii călduţ, ridicol, tembel şi, eventual, fără să fii suspectat de un discurs interesat sau servil? E foarte greu, dacă nu chiar imposibil, ca exerciţiile de admiraţie care au ca obiect persoane în viaţă să nu devină suspecte. Unde mai pui că declaraţiile de dragoste făcute publice sînt indecente, greţos de indecente (vezi opereta euforică montată de televiziuni la diferitele emisiuni cu oameni simpli sau cu ocazia sărbătorii de Valentine's Day). Prin urmare, cum pot eu să vorbesc decent despre Emil Hurezeanu? Nu pot, aşa că voi tăcea. În schimb, în lupta care se dădea în mintea mea, a învins în cele din urmă binele şi m-am decis să-i las pe cei de la România Cultural pentru altă dată (în mod sigur, îmi vor oferi şi pe viitor destule mostre savuroase). În ceea ce priveşte "România mea", am să-mi cenzurez en