Doar figura legendara, dar de trista amintire a lui Miron Cozma mai atrage atentia opiniei publice asupra a ceea ce se intimpla acum in zonele miniere, cu deosebire in Valea Jiului. In ciuda gesticulatiei de haiduc de care uzeaza liderul din Vale si a amenintarilor cu o noua escapada la Bucuresti, hoardele de ortaci pe care se sprijina nu mai reprezinta, la ora actuala, nici o amenintare reala pentru nici o guvernare. Motivele sint multiple. Numarul sensibil redus al minerilor, datorita disponibilizarilor masive realizate in ultimii doi ani, slabirea pina spre disparitie a solidaritatii sindicale in general, pe fondul oligarhizarii extreme a structurilor de conducere ale sindicatelor, si, nu in ultimul rind, lehamitea generalizata a populatiei, fond psihologic total nepropice unor actiuni cu caracter revendicativ. La toate acestea se adauga o conditie nu doar necesara, dar si suficienta pentru esecul oricarei eventuale noi mineriade. E vorba de conditia politica. Inscrierea recenta a lui Miron Cozma in PRM, partidul lui Vadim Tudor, a fost prea putin comentata pina in acest moment. De altfel, nici nu a meritat prea multa atentie atita timp cit, de la un moment dat, ea parea un gest firesc. Acum, insa, merita. Mineriadele din anii '90 -'91 au avut, inainte de orice, o logica politica bine sustinuta. In ciuda unor aparente, amenintarea contra careia ortacii lui Cozma s-au ridicat in acei ani nu era nici economica, nici sociala. Ei nu luptau pentru salarii mai bune, pentru subventii sau pentru pastrarea locurilor de munca. Crescuti in spirit "elitar" de catre regimul comunist, ei nu erau in acei ani decit un simbol. Simbolul trecutului pe care regimul de-atunci il dorea conservat in datele lui cele mai importante. Miza politica in care au fost antrenati rupea societatea in doua, iar ei, minerii, cu instinctele lor primare nealterate, au simtit primii si cel mai acut ace