Astăzi, despre manelele politice! Un fenomen în plină expansiune, nu doar la noi, în România. Ca să nu existe confuzie, să spunem că maneaua nu este nici pe departe un produs "eminamente muzical", ci unul care ţine de comportament şi atitudine. Maneaua nu este exclusiv o formă de kitsch, adică o dejecţie a exprimării artistice, ci una a exprimării, în general! Este un tip anume de răspuns comportamental la o tema, altfel, generoasă şi general umană, aceea a nevoii de exprimare. O nevoie care se însoţeşte, de regulă, cu dorinţa de a capta un auditoriu, sub semnul aprobării, mai mult, al admiraţiei şi, de ce nu, dacă se poate, al adulării! Într-un spaţiu de normalitate, oricine îşi poate satisface nevoia "de a fi ascultat", cu două condiţii (care se potenţează reciproc): să aibă ceva cu miez de spus, mesajul să fie capabil să stîrnească interesul unui anumit public şi să o facă de o manieră care evidenţiază cel puţin o trăsătură de excelenţă; de exemplu: o cale specială, un moment special, o manieră specială de a livra mesajul către auditoriu! În comunicarea reală, a doua condiţie tinde să cîştige precedent asupra celei dintîi, astfel încît, dacă ai găsit un clenci şi o spui astfel încît să atragi atenţia, atunci chiar şi o prostie gogonată îşi găseşte un auditoriu; măcar o dată, măcar pentru cîteva clipe! Maneaua este soluţia la problema nevoii de se exprima a "şmecherilor", a celor care au învăţat perfect să aplice fabula care spune că barierele sunt făcute pentru boi; oamenii puternici le rup şi trec înainte, iar "băieţii dăştepţi" trec "pă dădăsupt"! Gata cu teoria! Să trecem la exemple!
Să zicem că te chinuie talentul şi vrei să te exprimi "in der Welt" cîntînd! Pînă să afli dacă ai ceva de spus, trebuie să pui mîna pe teorie şi pe instrument. Ca să poţi măcar articula o banală "propoziţie", s-au dus 10-15 de ani din viaţă! Unii încearcă! Puţini, din catego
