Cuvântul cel mai frecvent rostit în cursul săptămânii trecute în mediile politice şi de presă de la Bucureşti a fost, fără doar şi poate, coabitare.

Îngrijoraţi de raporturile tot mai deteriorate şi mai vijelioase, de replicile din ce în ce mai contondente, adesea necontrolate, schimbate de preşedintele Traian Băsescu şi de premierul Victor Ponta, care au avut foarte adesea alături de ei grupuri vocale de acompaniament alcătuite din consilieri prezidenţiali, pe de-o parte, şi din miniştri, pe de alta, unii comentatori s-au grăbit să anunţe sfârşitul coabitării.

Lucru inexact şi, în plus, imposibil căci, oricât de violente ar fi sau ar deveni în viitor discursurile celor două tabere, oricât de pasional se vor pândi ele la cotitură, nu stă în puterea acestora, a vorbelor ori a emiţătorilor lor să pună capăt coabitării. Aceasta e un dat, ea există, indiferent de vrerea domnilor Băsescu şi Ponta, ca urmare a rezultatului voinţei conjugate, liber exprimate a electoratului la prezidenţialele din anul 2009 şi la legislativele din luna decembrie a anului trecut.

Dacă ceva este cu adevărat în primejdie, atunci acest ceva e reprezentat de pactul de coabitare semnat între cei doi importanţi lideri politici. Un pact care a funcţionat asemenea unui cod de bună purtare, precum un reminder al bunelor maniere şi al conduitei civilizate ori ca o recapitulare a regulilor specifice vieţii democratice. Pactul s-a dovedit necesar de vreme ce nici unul dintre semnatari nu a dovedit anterior că ar fi familiarizat ori că s-ar împăca cu ideea că în politică există o subtilă diferenţă între adversitate şi duşmănie şi că gradul de respectare a diferenţei în cauză funcţionează asemenea unui fin indicator al sănătăţii şi autenticităţii unei democraţii.

Într-unul dintre ultimele sale interviuri, marele lider ţărănist Corneliu Coposu, adversar neîmpăcat al comunismului, dar