S-a vorbit mult vara aceasta despre perspectiva ca Greciei să-i fie drastic limitată suveranitatea, din cauza incapacităţii sale de a gestiona deficitul bugetar. Un discurs îngrijorător nu numai pentru Grecia, ci şi pentru orice stat membru al UE cu o poziţie economică sau politică mai puţin consolidată în Uniune, deoarece anunţă crearea unui precedent evitat timp de 60 de ani.

De fapt, miza centrală în jurul căreia s-a cristalizat construcţia Europei unite a fost, în cele din urmă, suveranitatea. Preocuparea pentru menţinerea suveranităţii a fost principalul impediment în calea proiectelor de unificare europeană propuse încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea de Ducele de Sully sau de Abatele de Saint-Pierre. Deja în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, curentul federalist, din ce în ce mai vocal în Europa, susţinea că una dintre cauzele principale ale războaielor este sentimentul naţionalist şi că este necesar să imaginăm un sistem politic „cosmopolit“, după modelul descris de Kant în Proiectul de pace perpetuă. Al Doilea Război Mondial a determinat elitele politice europene să găsească o modalitate de a ţine în frîu Germania. Practic, prima cedare de suveranitate a avut loc în momentul în care Franţa şi Germania au decis să pună sub controlul unei Înalte Autorităţi independente producţia lor de cărbune şi oţel, materii prime esenţiale în efortul de război. Iar acest lucru a fost posibil pentru că este vorba de un sector mai puţin politizat: în aceeaşi perioadă, proiectul de creare a Comunităţii Europene a Apărării, cu o armată comună, a eşuat tocmai datorită prea marii sale intruziuni în sfera politică a suveranităţii (1952). De atunci, cel puţin la nivelul prim-planului evoluţiei construcţiei europene, majoritatea tentativelor de unificare politică au eşuat (planurile Fouchet din anii ’60, Raportul Tindemans în 1975, Proiectul Spinelli în