Contribuţia celor care au cunoscut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului, căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ieşind din burta lui, au propovăduit libertatea, fiind bine lecuiţi de sclavie.

Zeul care a dat greş este o carte grea. Apă­rută pentru prima oară la începutul Războiului Rece, în 1949, reeditată în mai multe rânduri, reuneşte şase mărturii im­portante, structurate în do­uă categorii (iniţiaţii şi sim­patizanţii), scrise de per­so­nalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc care au un singur punct în comun: au fost atrase de regimul şi doctrina comuniste, dar

s-au deşteptat. Ba mai mult de atât, chiar au acceptat să-şi descrie eşecul per­so­nal, căci, în secolul trecut, spre deosebire de acum, ataşamentul doctrinar era unul de-a dreptul esenţial pentru foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Cu astfel de lu­cruri nu te jucai! De altfel, oare nu acest fanatism ideologic a dus şi la cel de-al doilea război mondial? Toţi cei şase scri­i­tori aparţin spaţiului occidental (din Ma­rea Britanie: Arthur Koestler şi Stephen Spe­nder; din Statele Unite: Richard Wright şi Louis Fischer; din Franţa, André Gide; din Italia: Ignazio Silone). Suntem siguri că Panait Istrati ar fi avut şi el multe de spus în această privinţă, dacă ar fi apucat anul 1949 şi, esenţial, dacă nu l-ar fi apu­cat în România.

Spre sfârşitul verii anului 1932, Ar­thur Koestler, despre a cărui ex­perienţă comunistă am mai scris1, a reuşit, în sfârşit, să-şi vadă vi­sul cu ochii, obţinând viza pen­tru raiul sovietic. Chiar dacă iniţial el ar fi dorit să ajute la construirea socialismului din postura de simplu tractorist, sistemul sovietic i-a rezervat o soartă mult mai co­modă. Spre deosebire de alţii, Koestler a fost onest, descriind condiţiile con­for­ta­bi