Şedinţă cu părinţii, la o renumită şcoală din centrul Capitalei. Bunici agitaţi, taţi distinşi, mămici impetuoase. Domnii sunt mai tăcuţi. Doamnele domină atmosfera, sonor şi numeric. Poartă dialoguri aprinse, muncite de curiozitate. Zice prima: „Cum o fi diriginta asta nouă?“ Zice a doua: „Cum să fie? Ca toate profesoarele...“ Intervine a treia: „N-are cum să fie mai brează decât ailaltă. Măcar dacă era de matematică...“
Pssst... a venit! O doamnă între două vârste, cu un aer sobru şi cu o privire mai degrabă tristă. Nici nu apucă să ajungă la catedră şi să salute asistenţa, că din grupul mămicilor gureşe se aude – discret şi nu prea - prima constatare: „Vai de capu’ ei! Are cercei de argint din ăla prost“. Probabil că există şi argint din ăla bun... sau poate că însuşi argintul e problema... Evrika! Autoarea constatării pare să fi recuperat tezaurul de la ruşi: lanţ gros atârnat de gât, brăţară de mărimea cătuşelor, doi cercei impresionanţi în urechi şi unul obraznic înfipt în nas. Ăsta, cel din nas, face toţi banii.
Diriginta le mulţumeşte tuturor că au venit şi îi roagă să nu exagereze cu banii daţi copiilor, căci la ea nu există fondul clasei sau fondul şcolii. În sală, feţe destinse şi murmure superioare: „Asta face pe deşteapta cu noi. De-aia are pantofi de bogdaproste“. Mai multe priviri coboară spre picioarele profesoarei, apoi se întâlnesc într-un larg consens: „Aşa e“. Iar proba e indubitabilă: dăscăliţa nu are pantofi de firmă, precum cucoanele din spate.
Diriginta zice că pentru ea toţi copiii sunt egali, nimeni nu va fi discriminat sau privilegiat. Concluzie în cârdul de gâsculiţe: „O să ia premii toţi sărăntocii...“ Iar vinovată e doar „asta, cu mutra ei plouată“, pentru că „a venit la şcoală direct de la sapă“. În concluzie: „Nu-i nimic de capu’ ei. Vine cu metrou’“.
Nişte doamne cu rochii scumpe
