Vlad Russo: … Mircea Eliade spunea: a spune poveşti înseamnă a ieşi din timpul profan şi a intra într-un alt timp – sacru e mult spus, dar într-un alt timp care, într-un anumit fel, este suspendat. Desigur, vorbim despre altceva aici, dar probabil se păstrează ceva din ce spunea Eliade. Romanul lui Andrea Bajani vorbeşte despre noi şi ne trimite în permanenţă la adâncurile noastre într-un mod extrem de simplu, direct, fără contorsiuni de limbaj, fără situaţii contorsionate. Deşi, evident, e vorba despre drama trăită de un copil părăsit de mamă, care o aşteaptă întreaga sa copilărie şi care ajunge în România ca să o înmormânteze. Există multe semne trăite de Lorenzo, eroul cărţii, despre această dramă a copilului abandonat. Dar ceea ce revine, cu enorm de multă insistenţă, şi este prezentată şi pe ediţia italiană a cărţii este mângâierea copilului pe creştet. Noi am optat pentru altă copertă, dar asta nu are nici o importanţă. Această mână pe care Lorenzo o simte pe creştet revine de mai multe ori în roman şi, poate, mai mult decât orice, vorbeşte despre câtă suferinţă poate exista în viaţa unui copil.

Îi dau acum microfonul Smarandei Elian, apoi va vorbi autorul, în final vă vom citi câteva fragmente, ca să auziţi şi dvs. ce urmează să citiţi în linişte, iar Andrea Bajani va răspunde la întrebări.

Vă rog să consideraţi că această carte este tradusă de Ileana Bunget

Smaranda Elian: Aş vrea să încep prin a vă spune cum am citit eu acest roman. Spre ruşinea mea, nu cunoşteam scrierile lui Bajani. Din păcate, m-am ocupat

în ultimul timp de literatură veche, dar, aşa cum a spus Vlad Russo, aveam o foarte bună prietenă care locuia în Italia, o italienistă, Ileana Bunget. Ileana mi-a vorbit despre această carte, mi-a trimis-o şi eu am socotit, cu oarecare superficialitate, adică fără să dau o prea mare importanţă, că, de dragul alegerii Ilenei, mer