Dragă Julian, Permite-mi să încep această epistolă cu o afirmaţie absolută: de vreme ce moartea este nimicul, anularea deplină a ceea ce înseamnă viaţă, atunci nici nu putem vorbi despre ea. Logosul este măsura vieţii noastre aici, în trupul care se dezintegrează pe zi ce trece, el ne defineşte viaţa şi, totodată, o leagă de cea a altora, aşa cum semnul evident al vieţuirii noastre pămînteşti este respiraţia. Respirăm logos, cu alte cuvinte. În clipa în care ne dăm suflul, ne încredinţăm şi logosul nostru individual, raţiunea noastră de a fi, Logosului universal care le străbate pe toate, după cum spune Heraclit. Aşadar, îmi imaginez nimicul morţii ca pe o tăcere veşnică. Cît despre armonia sferelor nu mă pronunţ. Dar te rog să mă ierţi că am început cam filozofic, şi cred că sînt mai degrabă pe gustul fratelui tău, filozoful, decît pe-al tău. Dar eşti scriitor, şi înţeleg că nu ai de ales. De multe ori, cuvîntul este calea cea mai la îndemînă pentru a îmblînzi moartea. Aşa că, fiind în viaţă, recurgem de voie, de nevoie la serviciile lui. Ai aşadar prezumţia de nevinovăţie. Dar trebuie să-ţi mărturisesc, din capul locului, că ceva mi-a scăpat mereu în timpul lecturii. O lipsă sau neseriozitatea unui joc în cazul unui subiect atît de întunecat. Desigur, nu trebuie să devenim băţoşi vorbind despre moarte. Avem destulă vreme mai apoi. Dar atunci cînd bănuieşti că seriozitatea şi profunzimea se amestecă, parcă, după o reţetă, începi să devii suspicios şi să-ţi retragi prezumţiile iniţiale. Poate de aceea m-au captivat mai mult paginile personale, despre familie, decît acelea în care scriitorul Barnes se aşază în rîndul marilor predecesori, pentru a-i cita cu emfază şi crezînd că astfel discursul despre moarte capătă mai mult credit. Impresia a fost, mai degrabă, aceea a unui peisaj dezordonat, pestriţ, în care au fost puse alandala elemente fără multe în comun.