Serbările de sfârşit de an şcolar, la clasele mici şi la clasa terminală, au tradiţie în toate ţările.
La sat, pe vremuri, copiii se îmbrăcau cu această ocazie în costum naţional. Tradiţia cu pricina pare a se fi născut la sat. Păstrez o fotografie cu tatăl meu în costum naţional de când avea şapte sau opt ani. Bunica mea paternă îmi lucrase şi mie unul, în alb-negru, cum se poartă la Săliştea Sibiului, pe care îmi amintesc a-l fi îmbrăcat o singură dată, la o serbare şcolară, nu mai ştiu în ce an, după care, spre ciuda mea, am constat că mi-a rămas mic. În timpul comunismului, nici serbările, nici costumul naţional n-au mai fost, decenii la rând, de rigoare. Când, student fiind, am citit prima oară romanul lui Marin Preda „Moromeţii", scena cu Niculae, bolnav de friguri şi incapabil să spună până la capăt poezia, la serbarea de sfârşit de an, mi-a retrezit în minte obiceiul uitat din copilărie. Obicei reluat ulterior, dar fără farmecul dinainte. Comunismul a reuşit să denatureze o tradiţie frumoasă şi vie timp de un secol şi mai bine. Serbările fuseseră dintotdeauna sărbători. Desfacerea acestei legături de sânge a fost rezultatul confiscării de către regim a sărbătorii înseşi, transformată dintr-un ritual firesc şi cu bucurie împărtăşit de obşte, într-o obligaţie oficială şi fără trecut. Interzise, sărbătorile religioase au lăsat locul celor prin care regimul încerca să se legitimeze. Decenii la rând, Crăciunul şi Paştele au fost sărbătorite aproape clandestin, în vreme ce 7 Noiembrie, 23 August şi celelalte aniversări strângeau zeci de mii de oameni, care mărşăluiau prin faţa tribunei oficiale, fluturând steaguri şi pancarte cu portretele celor care îi salutau tovărăşeşte din tribună. Cu timpul, s-au împregnat de acelaşi aer fals şi serbările, inclusiv cele şcolare, devenind nişte festivităţi goale de sens şi organizate fără convingere. Cine nu-şi amint
