Inainte de fiecare tura de alegeri, decidentii politici se hotarasc brusc sa arunce pianul pe scari, in stil Stan si Bran. Din nefericire, o buna parte din ei dispar din peisaj dupa alegerile inainte de care iau vajnica hotarare. Suntem astfel private pe nedrept de a vedea episodul in care trebuie sa vina cu pianul facut bucati inapoi in cadru – moment care este de obicei si cel mai amuzant. Evident, amuzamentul este pe banii nostri – si sunt multe miliarde de lei in joc. Ingredientele sunt de fiecare data aceleasi, indiferent de guvernare: mita electorala (“Mai da-le, Nicule, 100 de lei”), principii de economie copiate dupa emisiunea Abracadabra, o tusa groasa de populism plus ceva echilibristica bugetara care e si ea cu hocus-pocus.
Sa le luam pe rand. Mita electorala se produce cand, dupa o bucata de strans cu menghina de catre mesterii macroeconomisti ai FMI-ului greii partidului se trezesc din somnul lor parlamentar si mai stau de vorba cu oamenii. Constata brusc ca o punga colorata doldora de ulei, zahar si orez nu mai e suficienta,la pachet cu un calendar crestinesc de la partid; votantii vorbesc toti de taierea de salarii. Atunci, domnii nervosi si panicati, dupa un mandate de trudit la spagi si da-o incolo de economie ca mai vedem, se trezesc: dom’ne, asa nu se mai poate, mai slabiti-ne cu disciplina macroeconomica, ca murim de tot! Contabilii cu manecute si ochi facuti mici, ca de chineji spun: domnilor ministri, nu avem de unde sa facem rost – de unde sa mai taiem? Raspunsul este de obicei o palma peste ceafa: nu ma intereseaza, gasiti solutii. Sau dupa cum ne spune presedintele, zilele trecute, in Parlament: “Veţi avea suportul meu, dacă talentul dumneavoastră şi al Guvernului va fi pe măsura momentului şi nevoii de a restabili veniturile bugetarilor. Astfel, la sfârşitul mandatului dumneavoastră salariile să fie aşa cum le-aţi găsit.” Adica, eu