S-au scris de-a lungul anilor, aici şi în stră- inătate, studii consistente despre creaţia lui Marcel Iancu, unul dintre actorii importanţ i ai avangardei istorice. Cred că se vor mai scrie multe alte rânduri despre opera sa ori locul pe care îl merită, şi poate nu-l are încă în lume, dar mai ales la noi.

Nu ştiu însă dacă s-a făcut un profil al personajului şi de aceea am să încerc să îl schiţez din cele ce se cunosc: întâmplări artistice, biografice şi mărturii ale celor care i-au stat în preajmă. Ceea ce am înţeles din acest parcurs, trăit întotdeauna la intensitate maximă, este faptul că, încă din adolescenţă, probabil şi sub influenţa mentorului său Iosif Iser, Marcel Iancu nu a făcut altceva decât să-şi urmărească propriul vis, acela de a se defini ca om al cetăţii, prin intermediul tuturor formelor artistice pe care le-a creat. Sună uşor proletcultist, însă el şi-a asumat întotdeauna o viziune de stânga, fiind printre foarte puţinii artişti din Avangardă care nu au vrut să adere la comunism.

Fire puternică, conştient de darurile ce-i fuseseră hărăzite, a încercat cu ajutorul lor nu doar să-şi satisfacă propriul orgoliu, ci să impună o viziune constructivă asupra lumii. Este drept că, din familie, a beneficiat de o educaţie raţională, pozitivă, pe care firea sa neliniştită, curioasă, ambiţioasă, a potenţat-o cu o vitalitate şi perseverenţă mai rar întâlnite la cineva născut într-o ţară adânc ancorată în spiritul reveriei orientale. În tinereţe, proiectul său mental, cu adânci reverberaţii educativ-civilizatoare, s-a întemeiat pe ceea ce simţea că îl identifică cel mai bine, şi anume o viziune artistică revoluţionară, împărtăşită de prieteni întotdeauna atent aleşi. După primele întemeieri utopicadolescentine de la Simbolul (1912) şi Chemarea (1915), unde i-au stat alături, printre alţii, Tristan Tzara şi Ion Vinea, a simţit că visul ce înmugure