Şi în micul consum afectiv există mode şi schimbări. Pe lîngă transformările sociale şi economice, de care se vorbeşte atît în cercurile serioase, pe lîngă modificările de mentalitate, subiect de conversaţie în mediile mai profunde, se produc şi unele mai superficiale, în tabieturile consumului zilnic: mîncare, îmbrăcăminte, viaţă de familie, distracţii. Obiecte şi obiceiuri, cîndva indispensabile, au fost înlocuite, în ultimul timp, de variantele lor mai sofisticate, şi mai diverse. La începutul anilor '90, scriam despre tarabele de cartier, unde se vindeau, în mare, colanţi, treninguri, capoate de molton, chiloţi de bumbac. De atunci, lucrurile s-au schimbat radical. Capoatele de molton, gen spital, nu se mai găsesc decît în anumite locuri specializate, pe Lipscani, unde se fac la comandă. De fapt, ideea generală de capot a cam dispărut. Ţin minte că, pentru bunica mea, care stătea mult acasă, reprezentau o piesă vestimentară esenţială: ea nu le adoptase decît tîrziu pe cele de molton, avea însă unele lungi, cu cordon, care accentuau silueta, ca-n filmele cu Marlene Dietrich, iar mai tîrziu, cînd vremurile au devenit mai populiste, unele matlasate, cu nasturi. Treptat, de-a lungul traiectoriei de la rafinament feminin la utilitate unisex, locul capotului a fost luat de trening, purtat în aproape egală măsură şi de domni, şi de consoartele lor. Treningurile de supraelastic nu prea lăsau loc
dimensiunii sexy a doamnelor şi domnişoarelor. Ca atare, încă de pe vremea lui Ceauşescu, au apărut colanţii: un soi de element vestimentar ambiguu între dresuri şi pantaloni, cu evidentă încărcătură erotică. Aceştia au fost preferaţi de persoanele delicat spus mai plinuţe, care îi asociau, adecvat, cu un pulover mai lung. Colanţii au reprezentat şi un boom postrevoluţionar, fiind, într-o nesemnificativă măsură, o marcă domestică a anilor '90. Anii 2000 au reinstaura