"Îţi priveşti mâna de pe masă şi ceea ce rezultă e totdeauna o stupoare filosofică. Sunt în această mână şi nu sunt. Ea este eu şi non-eu" (II, 519). Mă privesc în oglindă, iar ceea ce rezultă e o altă stupoare: prea sunt eu! Şi mă întreb: ce tot cauţi aici? De ce insişti? Cât mai rezişti?
Trăiesc împotriva firii mele, în parte inevitabil, în parte ca un prost. Aş fi vrut o viaţă cât mai simplă, redusă la cât mai puţin. (Ştiu să mă bucur de puţin!) Mi-o complic singur, de parcă n-ar fi complicată, fără soluţie, de felul ei. Anii de necrezut de la Bordeaux! Ieşeam zilnic să mă plimb şi tot îmi rămânea destul timp pentru ce (nu) aveam de făcut. Astăzi, o plimbare mi se pare de neconceput. Nici vreme nu găsesc, nici n-aş şti - în această nouă urbe - unde să mă duc. Momentele bune sunt smulse unor corvezi academice. Întâlnesc vreun prieten, schimbăm câteva vorbe. Ne ducem, fiecare, în treaba lui. Nici T., nici eu nu ne simţim în stare - şi totuşi, continuăm. Până şi dispariţia mă îngrozeşte, la gândul complicaţiei pe care o va isca.
Prea sumbru, mult prea sumbru. Mai bine aş fi observat cât sună fraza lui Valéry de eminescian.
*
Poate fi agasant să-i tot bârfeşti pe ai tăi, dar să-i lauzi - fie ei şi creatorii unei mari culturi - e al naibii de plictisitor. Articolul Pensée et art français, în care până şi muzica franceză e de "o foarte mare forţă simfonică" (II, 1058), mai că s-ar potrivi într-un ghid turistic, ori într-un manual.
Mai e şi fenomenul spinos al îmbătrânirii. N-ai cum, ori măcar e greu să-ţi dai seama că ai început să pălăvrăgeşti. Chiar ieri mi-am spus: mai fac asta şi asta şi închei. Îmi ling dinainte buzele. De când aştept momentul! Şi ştiu că n-am destulă minte ca să mă ţin de cuvânt.
*
"Şi omul acesta care gândeşte (care gândeşte încă) simte uneori o mare oboseală" (II, 1060). Te tul