La ora la care scriu aceste randuri (intotdeauna mi-am dorit sa pot scrie asta, asa, ca eroii din filme), incerc sa-mi revin dintr-o trauma pentru care sunt doar eu vinovata - cine m-a pus sa ma duc la targul de siropuri si sa vad, si la propriu si la figurat, rosu in fata ochilor? Ca in fiecare an pe vremea asta, probabil ca sa-si mai atenueze depresia provocata de vanzarile cu reducere, retailerii ne-au lovit iarasi cu conceptul "dragoste la comanda".
Si, prompt, s-au inghesuit intr-un spatiu ticsit cu eternele oboseli - inimioare din plus, cani - unele cu sloganul "world's best mom" (?!!), lumanari peste lumanari, bijuterii dintre care unele arata de parca ar fi fost facute de mine, cosmeticaraie si, evident, haine din sezonul rece care nu s-au vandut pana acum si de care comerciantii spera sa scape pe fondul puseurilor amoroase ale vizitatorilor.
Dupa cum am mai spus, nu am nimic impotriva iubirii si nici a cadourilor, dar macar sa fie cadouri mai acatari si sa nu trebuiasca achizitionate dintr-un loc care arata ca ultima statie pentru marfurile respective, inainte de magazinele de mana a paispea.
In plus, mi se pare ca tot acest "indreptar de gesturi amoroase" e cam provocator de stres: adica, pentru o seara romantica trebuie neaparat cina la lumina lumanarilor, o ditamai cutie cu bomboane de ciocolata plus buchetul de trandafiri rosii, un parfum sau/si o bijuterie sau/si lenjerie (mizele se ridica de la an la an) plus, de preferinta, un gest cat mai spectaculos: un avion care sa scrie vorbe dulci pe cer, o excursie surpriza pana intr-o metropola unde sa se mai faca niste cumparaturi sub semnul lui Eros etc etc.
Daca e sa judecam dupa tot itinerariul de mai sus, eu cred ca as ramane corigenta, daca nu chiar repetenta la capitolul asta: lumanarile ma streseaza de cand am avut o pana de electricitate si, singura fiind, am petrecut o sea
