● Goldfrapp, Head First, Mute Records, 2010.
Trei lucruri îmi sînt astăzi cît se poate de clare: de aici, de unde stau, se întrevede vara, una care va fi cu certitudine călduroasă, italo-disco-ul – şi, în general, tot ce conţine cuvîntul disco – e un gen muzical din nou la modă (salutări sincere, domnule Moroder, oriunde aţi fi!) şi Goldfrapp, proiectul muzical fabricat acum mai bine de 10 ani în Londra, ne face iarăşi să cîrcotim pe la colţuri. La urma urmei, asta e reacţia pe care (ne-)a provocat-o mereu duo-ul britanic, fie că vorbesc aici de încîntătorul debut, tripantul şi romanticul Felt Mountain, lansat în 2000, sau de urmările sale, Black Cherry (2003), Supernature (2005) şi Seventh Tree (2008), o tripletă de albume care a arătat, pe lîngă o intuiţie muzicală demnă de cauze mult mai nobile decît pop-ul, o versatilitate monstruoasă a sunetului muzicii duo-ului din Marea Britanie: de la trip-hop înmuiat cu măsură în sofisticăriile domnului Ennio Morricone la electropop subversiv şi întunecat, străbătut de umbra flamboaiantă a lui Ziggy Stardust, proiectată pe zidurile de la Studio 54; de la un electroclash mai congelat decît însuşi electroclash-ul, dar şi mult, mult, mult mai vivant, la folktronica şi psihedelisme beatlesiene eterate şi rafinate. Nimic nou pentru cineva care a urmărit cu o ureche atentă muzica ultimului deceniu, nu-i aşa? Reverenţele, ironice sau doar politicoase, în faţa unui trecut mai apropiat sau foarte îndepărtat au dat tonul, iar Alison Goldfrapp şi Will Gregory n-au stat deloc în afara crestei acestui val revivalist.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani
N-au făcut-o, desigur, nici acum, cu acest proaspăt disc, Head First, anunţat de un single, falicul „Rocket“, care le-a decodificat fără mare greutate intenţiile: se pare că, oricît de greu ar fi de crez
