Pe Aurora Strugar Roman, fostă Nagy, sau pe numele de artist, Aura Strugar, o găseşti în zilele frumoase în Cişmigiu. Înconjurată de câteva portrete, îşi aşteaptă cuminte clienţii. În 1989 avea 42 de ani, se despărţise de soţul ei şi locuia în Oradea.
"Nu eram încă divorţaţi, eram doar despărţiţi. Dar, deşi am rămas prieteni, eu şi soţul meu am considerat că va fi mai bine pentru vieţile noastre să ne separăm", îşi aminteşte ea, fără mânie. Aura Strugar a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi se simte mai aproape de curentul modernist, de fauvism şi cubism. "Anul 1989 a fost un an liniştit. Noi, artiştii, aşteptam primăvara, căldura, ca să ieşim în afara oraşului şi să pictăm peisaje. Organizam des astfel de ieşiri, prin jurul oraşului Oradea. Ne îngrămădeam cinci-şase artişti într-o maşină, cu şevalete, cu mâncare, cu de toate, ne aşezam în cerc şi pictam. Apoi ne făceam corecturile reciproc, nu era ură sau invidie între noi.
Tuşele erau tocite de toţi, scopul nostru era să avem lucrări corecte, nu aveam orgolii. Într-o astfel de ieşire ne-am întâlnit cu directorul de la Şcoala Populară de Arte, Aursulesei îl chema. Era soare puternic şi ni se uscaseră prea tare culorile. «Am venit să vă salvez», ne-a zis şi ne-a sfătuit să mergem la bucătăria unui restaurant să cerem nişte ulei de floarea-soarelui, ca să putem continua treaba. Nu ştiam secretul că puteam înmuia culoarea cu astfel de ulei. Mergeam adesea cu cei de la şcoala populară prin sate să căutăm obiecte vechi, materiale originale, oameni talentaţi, meşteşugari, cântăreţi deosebiţi. Cu mulţi din cei cu care ţineam legătura în acea perioadă m-am tot întâlnit de-a lungul anilor: cu unii am făcut lucruri frumoase, alţii nu mă mai cunosc.
Atunci se trăia bine din pictură, aveam ore la Casa Sindicatelor, făceam sculptură, ceramică, grafică. Mergeam pe producţi
