Dare şi luare de mită, abuz în serviciu, trafic de influenţă, evaziune fiscală, delapidare, şantaj, fals în decaraţii...
Iată câteva dintre faptele pentru care demnitari (de tipul premier, vicepremier, ministru, primar, şef de consiliu judeţean), dar şi miliardari autohtoni au fost trimişi în judecată în ultimul cincinal şi-un pic. Cum s-ar zice, la fapte mari, poziţii pe măsură. Detalii picante puteţi găsi aici.
Dar titularilor nu are sens să le mai înşir eu numele - sunt binecunoscuţi, iar strategiile pe care le-au folosit pentru tergiversare au fost confirmate chiar de magistraţi.
Ce are sens, în schimb, e să ne luăm un scurt răgaz pentru a trece în revistă modul în care s-a raportat justiţia din România la cazurile în speţă.
Şi vom găsi că două au fost momentele-cheie - negarea, întâi, şi tărăgănarea, pe urmă.
Să ne amintim vremurile de până în 2004-2005. În acei primi 15 ani de după Revoluţie, deschiderea unor dosare de mare corupţie, pe numele unor importante figuri din stat şi din lumea afacerilor, era de o asemenea raritate încât păreau mai mari şansele repetării unei apocalipse precum cea care a stârpit dinozaurii.
Cu toate acestea, nici atunci nu lipseau datele. Măcar dezvăluirile apărute în presa vremii puteau reprezenta o bună trambulină pentru deschiderea unor anchete penale de anvergură şi, ulterior, pentru trimiteri răsunătoare în judecată.
Ceea ce, după cum ştim, nu s-a şi întâmplat. Justiţia, această mare doamnă oarbă a statului român, s-a încăpăţânat uneori să nege evidenţele, alteori să ignore informaţii verosimile, iar în unele situaţii să întoarcă spatele chiar unor autodenunţuri publice.
Prin urmare, a contribuit astfel decisiv la consolidarea zidului de apărare din jurul prădătorilor cu gulerul scrobit şi s-a concentrat în continuare pe împărţirea nedreptăţii în speţele care-l priveau pe aşa-numitul