O cheama Emilia Popescu. Inalta, osoasa, cu o privire de pisica scarpinata intre urechi. Barbatu-sau, si nu numai el, ar fi in stare sa-i aduca si luna de pe cer ca s-o vada cat mai des. Numai ca Emilia Popescu nu are nevoie de luna de pe cer, ci de niste lapte praf pentru ala micu'.
De un pui dolofan, in loc de tacamuri, de o ruda de salam, una de parizer, macar un kil de branza, daca nu chiar doua, de un sapun Rexona, sa-l puna intre bluze, ca de spalat s-a obisnuit deja cu Cheia, de un sac de cartofi si unul de varza pentru iarna, de hartie igienica, de niste prezervative pentru barbatu-sau, ca are deja doi copii, Dumnezeu sa le dea noroc.
Desi alt noroc decat sa moara Ceausescu de cancerul ala din gat de care vorbeste toata lumea, nu vede. De niste salata verde, banane, portocale, vin, un brad pentru Craciun, niste chiloti de dantela si multi, cat mai multi pampersi sau macar de Perlan pentru scutece.
De un felinar cu gaz pentru serile de lunea si joia, cand la ei in cartier se taie lumina, de o plapuma mai groasa, ca resoul nu mai face fata, de niste vata pentru cand ii vine ciclul, de Purfix pentru geamuri, de ceai verde. Emilia Popescu e o norocoasa. Toata lumea zice asa.
E frumoasa, a terminat o facultate, ce conteaza ca voia la Litere in loc de Politehnica, are un serviciu bun si sigur, un barbat la fel, doi copii sanatosi, o soacra la Partid, parintii la tara, mai pica niste carne, o fructa, un zarzavat, are apartament, bani la CEC, rate la Arctic. Se descurca, cum s-ar zice. Ce dracu' mai vrea?!
Cu toate astea, Emilia Popescu e mereu nemultumita. Nefericita. Nici ea nu stie prea bine de ce. Privirea ei e tot mai artagoasa. Or fi astenizat-o cozile, isi spune barbatu-sau cand o vede mereu trista, spaima de a nu ramane iarasi gravida.
Autobuzul 168, tixit, duhnind a transpiratie si nesimt