Incepusem saptamana trecuta relatarea unei intamplari teatrale mai putin obisnuite: montarea "in oglinda", la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe si la Teatrul National din Budapesta, a piesei Regele Lear de catre regizorul Laszlo Bocsardi. Intre timp, "oglinda" scenei autohtone a fost tulburata de felurite nevricale mai mult sau mai putin interesate, in general galagioase si impudice. Am fost cat pe-aci sa cedez si eu pornirii - molipsitoare - spre isterie si sa aloc acest spatiu unui comentariu apelpisit. Noroc ca m-am oprit la timp...
...zicandu-mi ca, vorba poporului, cainii latra, caravana trece si cainele (acelasi, oare?) moare de drum lung, iar prostul, de grija altuia. Asa ca mai bine sa ne vedem de treaba, lasandu-i pe bietii caini din proverbe sa doarma linistiti la soare si pe bietii umanoizi din realitate sa-si teasa urzelile in umbra. Face fiecare ce poate.
Spuneam, in incheierea articolului din numarul trecut, ca o comparatie intre cele doua spectacole cu piesa shakespeariana i-ar da castig de cauza celui de la Budapesta, care are totusi, intr-un fel, pentru ce sa-l invidieze pe cel de la Sfantu Gheorghe. Explicatia acestei ciudate relatii de superioritate-inferioritate dintre operele aceluiasi autor sta, fara indoiala, in stilul de joc diferit al celor doua trupe - mult mai mult decat in calitatea diferita, din punct de vedere tehnic, a montarilor. Echipa de la Nationalul budapestan e alcatuita din actori perfect antrenati, dar tributari unui mod de a vedea arta scenica pe care noi, in Romania, il invidiem adesea pentru ca se intemeiaza pe disciplina, rigoare si eficienta; este, as zice generic, modul occidental de a privi meseria: lucid, fara sentimentalisme, dar si cu o anume lipsa de flexibilitate ale carei efecte transpar uneori si pe scena. Astfel, viziunea lui Bocsardi asupra piesei - descifrata, ca orice text in mizan
