Pentru fatada, incercam sa tinem situatia sub control, ne cenzuram, afisam o mina civilizata; uneori, daca situatia o cere, luam o atitudine protocolara: un zimbet deschis si onest, care exprima dorinta de a capta increderea interlocutorului. In aceasta regiune, la mare pret sint standardele de politete. In culise, insa, nu mai avem nevoie de aparenta. Intr-o carte devenita celebra,Viata cotidiana ca spectacol, un sociolog american, Erving Goffman, propune o teorie deosebit de atractiva, care poate fi verificata de catre oricine apeleaza la spiritul sau de observatie si la bunul sau simt: modelul dramaturgic al prezentarii sinelui. Cu alte cuvinte, intrucit toata viata noastra interactionam cu altii (sa-l citam pe batrinul Will: viata e un spectacol!?) si pentru ca sintem nevoiti sa jucam un rol sau mai multe pe scena vietii, avem tendinta sa ne organizam "dramaturgic" intrarile, iesirile, scenele, tacerile; monologurile si dialogurile, participarea la viata de grup, nu mai zic prezentarea in fata unui auditoriu mai numeros, a multimilor. Iar toata aceasta efervescenta scenica se imparte in doua regiuni: cea "din fata", cea expusa (sau fatada), si cea "din spate", o regiune "ascunsa" (culise). Pentru fatada, incercam sa tinem situatia sub control, ne cenzuram, afisam o mina civilizata; uneori, daca situatia o cere, luam o atitudine protocolara: un zimbet deschis si onest, care exprima dorinta de a capta increderea interlocutorului. In aceasta regiune, la mare pret sint standardele de politete. In culise, insa, nu mai avem nevoie de aparenta. Aici sint lasate la vedere iluziile si impresiile, faptele suprimate in fata pot sa iasa de sub control, in aceasta zona se depoziteaza suportii tehnici ai comportamentului de fatada; pentru culise ne permitem neglijente, expresii indecente, gesturi uneori obscene, vorbire argotica, mici sau mai mari injuraturi. Coborim garda, ne