Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost Cristian Ghinea, încă din 3 februarie, cînd Ponta nu îşi anunţase candidatura: http://www. romanialibera.ro/opinii-comentarii/a176428-atentie-la-victor-ponta.html). Abia după ce a cîştigat, lumea şi-a adus aminte că publicase un manifest, „România corectă“, care suna a intenţie de reformă în partid.

Victor Ponta însă preferă termenul de „modernizare“ şi se raportează la partidele de centru-stînga din Europa. Au făcut-o şi alţii înaintea lui: încă din anii ’90 s-a vorbit despre „o social-democraţie modernă, europeană“, în replică la acuzele de neocomunism aduse lui Ion Iliescu şi partidului său. (Iar în Internaţionala Socialistă a intrat PD-ul, actualmente popular...; dar asta e altă poveste.) Pe vremea aceea, stînga europeană îşi revenea după şocul provocat de căderea comunismului în Est şi dezbătea – cel mai adesea interesant – „calea de urmat“. Congresele partidelor de stînga erau, atunci, pasionante tocmai prin dezbaterile ideologice. Tony Blair propusese „a treia cale“, Bill Clinton era la putere în SUA, aşa încît stînga din Franţa şi Italia (ţări care au avut timp de decenii partide comuniste şi socialiste puternice) discuta posibilitatea adoptării modelului anglo-american. Partidul Socialist Francez încerca să se reformeze după „era François Mitterrand“, iar în Italia se încerca o coagulare a stîngii moderate după spargerea în bucăţi a fostului Partid C