Prin puterea exemplului a dat cele mai trainice sfaturi. Împreună cu grupul “Teleormanul”, Liviu Vasilică crea o emoţie specială la intrarea pe scenă.

După ce interpretul a dispărut, această emoţie a fost ştirbită. Gelu Voicu, ucenic al marelui maestru, un păstrător de autentic la rândul său, membru în grupul “Teleormanul”, îşi aminteşte: “Am cântat şi cu vocea, şi cu fluierul. Am studiat cu bătrânii satelor, după care m-am prezentat la un festival la Radio Oltenia la Craiova, iar de acolo am ajuns la Centrul Cultural din Alexandria, unde l-am întâlnit pe domnul Romică Toma, directorul Centrului Cultural. Acesta m-a ascultat şi l-a sunat pe Liviu Vasilică (cred că era cam la o săptămână după eclipsă, prin 1999) şi i-a spus: «Mă, Liviule! Am un băiat aici. L-am ascultat, cât pot eu să-mi dau seama, şi mie îmi place cum cântă». Liviu Vasilică mi-a spus: «Mă, dacă eşti în stare să cânţi o doină, restul le iei tu din zbor». Eu am cântat o doină cu cavalul, apoi el mi-a spus să merg acolo unde avea repetiţii şi să-l aştept. Mi s-a părut foarte dur. Deşi atunci când cânta avea o voce înaltă, atingea acute senzaţionale, când vorbea avea nişte başi în voce, cine nu-l cunoştea chiar se speria de discrepanţa aceasta dintre tonalitatea vorbirii şi tonalitatea cântată. Când ne-am întâlnit avea o altă tonalitate. Era mult mai vesel, probabil rezolvase problemele pe care le avea… Venise la cântat, la repetat. Nu vă spun prin ce emoţii am trecut… Era o chestie dureros de dulce, cum spune Eminescu. Deşi te făcea să tremuri, în acelaşi timp te făcea să nu tremuri. Îţi treceau emoţiile. La două săptămâni după ce m-a ascultat m-a băgat în primul spectacol la «Zilele oraşului Alexandria». Mi-aduc aminte, înainte de spectacol tremuram tot şi i-am simţit mâna pe spate: «Mă, dacă mă faci de râs, ai dat de dracu’, dar tu nu mă faci de râs». Grupul «Teleormanul» a fost o şcoală