Idei cheie: Londra va ţine „captivă” Uniunea Europeană în anii următori şi va bloca orice avans al proceselor de integrare europeană şi consolidare a guvernanţei supranaţionale; Niciun proiect de nou tratat comunitar nu mai poate fi astăzi luat în considerare, cu Marea Britanie în calitate de stat membru (veto garantat); Prin concesiile repetate pe care le-a solicitat încă de la momentul aderării, Londra doreşte să se profileze ca membru special al Uniunii, exceptat de o parte tot mai consistentă de obligaţii cuprinse în acquis-ul comunitar; Fără întărirea politicilor comune fiscale şi bancare precum şi a disciplinei bugetare, respectiv fără transferul sporit de competenţe decizionale la Bruxelles (unde fiecare stat este reprezentat, în funcţie de ponderea proprie), moneda Euro şi Uniunea Europeană în ansamblu nu vor putea supravieţui pe o piaţă globală tot mai competitivă, iar dezintegrarea europeană devine un scenariu plauzibil; Referendumul de ieşire din UE, de la orizontul anilor 2015-2017, prin care conservatorii britanici ameninţă Bruxelles-ul şi abordează totodată „concursul euroscepticilor” de pe piaţa politică internă, ar fi foarte bine să fie într-adevăr organizat şi să reuşească; Prin ieşirea Londrei de la masa deciziilor europene, situaţia se va clarifica în ambele sensuri: Marea Britanie nu va mai putea transfera „responsabilitatea politică” a dificultăţilor economice interne asupra Bruxelles-ului şi imigranţilor est-europeni, iar Uniunea Europeană nu va mai putea invoca rezistenţa Marii Britanii cu privire la lipsa reformelor considerate necesare; O viitoare generaţie va aprecia ce „cale” a fost mai bună pentru proprii cetăţeni, pe baza performanţelor comparative: „calea insulară” sau proiectul unificării (federalizării) Europei, ultimul apărând deocamdată ca nerealist politic, deşi teoretic necesar.

Marea Britanie nu se numără printre membrii