Răzvan Voiculescu caută lumea ascunsă şi de demult, caută ritul şi mitul, caută satul românesc agonic şi uitat, căsuţele abandonate şi prăbuşite, păsările sufletului aşezate cuminţi pe arcul de fier al crucilor ruginite, bisericile pustii înălţate hieratic spre cer. Omul.
În primăvara anului trecut, după ce privisem albumul de fotografie „Dobrogea – Portiţa”, îi spuneam lui Răzvan că de-acum mi-e frică să mă reîntorc în locurile văzute prin ochii lui, mi-e frică să nu trec pe lângă poezia lor ca un orb, apoi să o caut, să nu o găsesc, să cred că nu o merit sau, mai rău, să cred că am ajuns prea târziu.
Fiecare portret e o stare, fiecare peisaj e un joc tainic al luminii, fiecare instantaneu surprins e însăşi viaţa, aşa cum e ea, amestecată şi de neînchipuit, reală şi iluzorie, fascinantă şi jalnică, trăită, dăruită, chinuită, iubită. „Destine încrustate. Ţara Lăpuşului.”
Ultimul album de fotografie marca Răzvan Voiculescu te întâmpină cu înger. L-a descoperit pe cerul scorojit al Bisericii Drăghia, cu aripile albastre larg deschise, gata să-şi ia zborul de pe scândurile bătrâne. Apoi alte aripi, mâinile muncite ale unei ţărănci din satul Costeni. Şi mai departe zborul. Zborul prin satele lăpuşene, unde cerul e mai aproape ca niciunde, Stoiceni, Suciu de Sus, Ungureni, Cupşeni, Costeni, Poiana Botizii… Zborul prin case unse cu lut şi acoperite cu paie, zborul prin suflete şi amintiri, învăluind turle de biserici vechi şi cimitire cu Masa Moţilor, zbor atingând prapori şi cai, cruci şi anotimp.
Ochiul atent al artistului a coborât încă o dată în inimă, iar inima lui nu-l minte şi nu ne minte. „Din timp în timp, descopăr câte un loc unde pot să uit de timp. Lăpuşul a fost o astfel de întâlnire, în care tot ce îmi trecea prin faţa ochilor înceta să mai fie fugar şi îmi persista mai mult pe retină. Cât am hoinărit acolo, privirea mi s-a
