Prinţul Danemarcei, reinventat de regizorul Thomas Ostermeier, îşi croieşte drum prin noroi către adevăr, cu o cutie de bere într-o mână şi cu mitraliera în cealaltă. Dramă parodică despre nebunia abisală a răzbunării, „Hamlet“, spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, apelează la neologisme pentru a rescrie piesa lui William Shakespeare.

Pe scena unui teatru, asta înseamnă un Hamlet posedat de sindromul Tourette (înjură ca un birjar în momente de stres, este anartric şi gângav), un prinţ-cameraman, care filmează live grotescul aşezat pe feţele personajelor, un DJ Hamlet, care confundă sala de teatru cu o discotecă şi îi instigă pe spectatori: „Party people in the house, let me hear you say yeah!" sau „Yeeeah, we want some pussy".

Acest idol ţicnit şi antiromantic se simte în propria viaţă ca într-un reality-show care nu se va sfârşi prin „totul e tăcere", ci prin păruială în prime-time. Acest Hamlet ireverenţios care vorbeşte cu gura plină nu va ezita s-o lipească cu spatele de mormântul moale al tatălui său pe Ofelia cea neprihănită, rostind replici melodramatice printre picioarele ei.

Acest Hamlet-paparazzo îşi va hărţui mama şi tatăl vitreg cu reflectorul camerei video, pentru a smulge de pe chipul lor vina. Dar ei se vor apăra, punând mâna în faţa obiectivului şi vor folosi ochelari cu lentile groase, ca nişte staruri rock.

Parastas-party. Nici nu a fost bine acoperit cu pământ sicriul regelui Danemarcei, după o ceremonie cu un gropar ca un Mister Bean care după ce a săpat groapa altuia cade în ea, răsucindu-se puţin prin mormânt, că se şi face trecerea la scârbavnica viaţă, mai exact ne trezim invitaţi la o nuntă în stil balcanic, la care muzica este oprită cu o rafală de mitralieră, la timp, pentru un discurs al regelui Claudius. La masa lungă ca o zi de post, mireasa Gertrude se destrăbălează, dansând lasciv şi sărutându-l franţuzeş