Sînt patrioată. Şi nu glumesc cînd spun asta. N-am plecat, am rămas în ţărişoară pentru că o iubesc, îmi iubesc părinţii, prietenii şi cîteva locuri din cîteva cimitire, unde se odihnesc oameni pe care i-am preţuit. Ca orice român, mai mult sau mai puţin responsabil, mai mult sau mai puţin conştient, m-am bucurat (nu foarte dezmăţat) de pătrunderea în NATO şi m-am pregătit pentru venirea lui Bush. Sîmbătă 23 noiembrie aveam o groază de lucruri de întocmit pînă la ora 16, şi mai înainte, cînd se transmitea sosirea şi întreg parcursul preşedintelui american pînă în Piaţa Revoluţiei. Invitasem la masă doi prieteni, trebuia să fac ceva de mîncare, să hrănesc şi să culc copilul, să desfac geamantanul din ultima deplasare, să fac puţină ordine prin casă. Cumpărăturile tronau în bucătărie, eu încălzeam mîncarea pentru băiat cînd ciripitul de păsărele ca în crîng - aşa sună soneria mea romantică - m-a vestit că cineva se află la poartă. Cine să fie, oare, la ora prînzului? N-aşteptam pe nimeni şi orice întrerupere era în defavoarea mea şi a luptei contracronometru. Ca în Sicilia, eu am ieşit în pragul casei într-o ţinută aberantă şi cel puţin dezordonată, cu copilul agăţat de fuste, iar capul familiei s-a îndreptat solemn şi iritat spre poartă. A învîrtit cheia în broască şi am văzut ţîşnind un cap durduliu pe după poarta roşie şi, imediat, o mînă cu o valiză imensă. "Am venit!" Mi s-a făcut rău. "Cine o fi asta?" m-am întrebat înainte să leşin. De ce a venit şi eu nu ştiam că o să vină, de ce e gata să se mute la noi, ce nenorocire s-a mai abătut asupra capului meu? Doamne-Dumnezeule, ţine-mă tare! Nu sînt republicană, dar simţeam cum îmi clocoteşte sîngele în obraji. Bărbatu-meu se-ntoarce şi îi zăresc ochii vinovaţi. Persoana se vîră zglobiu în curtea mea, înaintează sigur, înclinată într-o parte de greutatea valizei. Ce-o fi înăuntru? Şifoniere întregi, vreun trup