Dacă un străin te-ar lovi pe stradă, ar fi pedepsit de autorităţi. Pentru opinia publică, cea împătimită după ştirile de la ora 5:00, tu ai căpăta statutul "privilegiat" de victimă. Dacă eşti însă lovită de soţul, de concubinul sau de prietenul tău, între cei patru pereţi ai casei, nimeni nu intervine pentru tine. Şi nimeni nu te compătimeşte. Legea tolerează violenţa în familie, iar autorităţile sunt complice cu bătăuşul. Familia, cea protejată de Constituţie şi de legi care de care mai speciale, devine astfel, cu adevărat, "celula de bază a societăţii". O celulă în care foarte multe femei din România îşi ispăşesc condamnarea pe viaţă, pentru infracţiunea de a se fi îndrăgostit de un om ce-a devenit, în timp, violent.

Pe foaia de hârtie, violenţa în familie, sub toate formele sale, e considerată o infracţiune. În realitate, e doar un (alt) mod de viaţă, tolerat de societate, perpetuat şi încurajat de lacunele din legislaţie şi de lipsa de reacţie a autorităţilor.

LEGE EGALĂ CU ZERO

Conform legii 217/2003, "violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale" (art. 2). "Prin membru de familie se înţelege: a) soţul; b) ruda apropiată, astfel cum este definită la art. 149 din Codul penal" (art. 3), însă, conform art. 4, "de efectele prezentei legi beneficiază şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale".

Astfel, legea încadrează în conceptul de violenţă în familie şi agresiunile săvârşite între membrii cuplurilor care nu şi-au ofici