Inconjurat de activisti nevertebrati, care de fapt il detestau, dar depindeau de el, si pe care, la randul sau, ii dispretuia, Nicu Ceausescu nu a reusit de fapt sa-si intemeieze, precum tatal sau in anii 50, o baza in aparat. Poate ca, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, convingerea ca are Istoria de partea sa, atractia morbida pentru putere. O savura, neindoios, dar nu era un true believer. In unicul sau interviu de dupa prabusire, recunostea falimentul utopiei comuniste. Se imbata cu whisky, nu cu tezele lui Marx si Lenin. Propun aici un exercitiu de psihobiografie, o incursiune in ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual si sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere in Romania, dupa Nicolae si Elena Ceausescu. Dar si o introspectie, o cautare de sine, o tentativa de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre in directii atat de diferite. Cine erau colegii nostri, ce s-a petrecut cu ei. Cum a prins fiinta scenariul comunismului dinastic.
L-am intalnit prima oara pe Nicu in septembrie 1958. El era in clasa I-a „B”, eu eram in „A” la Scoala Medie Mixta “Dr. Petru Groza” (numele il primise in luna iunie a acelui an, ca parte a “eternizarii memoriei” celui mai influent ”tovaras de drum” al comunistilor din Romania). Intre colegii si colegele sale: Lena Rautu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiusa si a Anei Toma), Dan Nastase (dupa ani l-am revazut, era seful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, eu mersesem sa fac un inteviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul romanesc), cred ca si cativa fii de inalti ofiteri de securitate. In clasa mea erau Vasea Borila (fiul lui Petre si al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea sotie a lui Valentin Ceausescu), Ghita Goldberger (tatal sau, militant din clandestinitate, era director-adjunct al Institutului
