La începutul lunii septembrie 2011 am fost chemată la Ministerul Economiei, după ce i-am tot bătut la cap că mă interesează proiectul de introducere a managementului privat la companiile de stat. Trei oficiali din minister, responsabili de proiect, mi-au vorbit, timp de aproape două ore, despre planurile ambiţioase prin care doreau să aducă manageri cu experienţă în privat la companii de stat precum Hidroelectrica sau Romarm, ca să le eficientizeze, iar acest lucru să aibă un efect în lanţ, să se extindă şi la celelalte companii din subordinea ministerului. La acel moment, ei avuseseră deja câteva discuţii cu şefii unor firme de executive search, iar ceea ce îi frapa era preţul recrutărilor (de ce să plătească cineva 20.000 – 30.000 de euro ca să facă o angajare?) şi jobul propriu-zis al headhunterilor (care, după ce că primesc aproape „nejustificat“ atâţia bani, au birouri în zone „obscure“ ale oraşului).

Două luni mai târziu, în Monitorul Oficial a fost publicată celebra Ordonanţă 109, care reglementa proiectul „CEO privat la stat“ şi care obliga fiecare companie de stat să îşi aleagă noua conducere cu ajutorul experţilor „independenţi“ - adică headhunterii -, iar noii şefi numiţi cu ajutorul lor să aibă experienţă în privat. După ce Hidroelectrica, prima companie de stat care a lucrat cu headhunteri, a intrat în insolvenţă şi a blocat procesul, surpriza a venit din partea Tarom, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, care şi-a desemnat un CEO şi un board privat în noiembrie anul trecut. Şi mai mare a fost surpriza când listele scurte cu candidaţi au ajuns în presă, o vulnerabilitate nemaiîntâlnită până atunci în privat, care a creat o situaţie ce i-a pus serios pe gânduri pe managerii din privat care erau poate tentaţi de o carieră la stat.

De atunci şi până în prezent, aproape în fiecare săptămână se publică noi anunţuri de recrutare